Cantonaţi, încă, în angoasele şi schemele trecutului, avem tendinţa reducţionistă de a nu ţine seama de expansiunea arsenalului tehnologic digital, aflat permanent la purtătător, sub forma variilor utilităţi informatice de zi cu zi şi care alimentează, non-stop, fişiere de filaj electronic şi emit în eter semnalele audio şi video generate de acţiunile noastre.
Scurgerile controlate sau “accidentale” de informaţii din bazele de date/dosarele în format electronic pot deveni adevărate rachete informaţionale, care declanşează campanii publice de discreditare, compromitere, dezavuare şi anihilare a adversarilor. Folosite în operaţiunile de război psihologic, scurgerile dirijate de informaţii creează pretexte de disensiuni sociale, induc tensiuni în relaţiile diplomatice, ori conduc la “casus belli”. După cum pot orchestra “revoluţii portocalii”, “primăveri arabe", inventând, deopotrivă, inamici publici mondiali ori idoli ai maselor.
Nu deconspir nici un secret. România are o strategie naţională de apărare împotriva acestui gen insidios de agresiuni, de circa 10 ani, iar sediul materiei se află la autoritatea de securitate integratoare a resurselor de contracarare, desemnată de Consiliul Suprem de Aparare a Ţării.
Poluarea informaţională periculoasă pentru securitatea cetăţeanului, a societăţii şi a statului lasă, însă, loc suficientelor îndoieli că numita strategie este aplicată şi corect implementată, ori, dimpotrivă.
Nu ne hazardăm în supoziţii, dar suntem datori să observăm nişte evidenţe. Un mandat judecătoresc de autorizare a interceptării comunicaţiilor (telefon, fax, e-mail, trimiteri poştale ş.a) priveşte numai aparent o singură persoană, la una sau mai multe adrese şi câte posturi de comunicaţie sunt nominalizate că le utilizează.
În realitate însă, iar legile existente nu precizează nimic, un mandat emis pentru o persoană poate antrena interceptarea conexă a unui număr nelimitat de alte persoane, respectiv ale tuturor apelaţilor şi apelanţilor.
Este bine să ştim că, în România, iniţiativele legislative menite a institui un regim strict al interceptărilor, bazat pe evaluarea şi valorificarea practicii legislative din 35 de state, au fost sortite eşecului. Între cauze trebuie menţionate: permanenta dihonie dintre chiriaşii palatelor Cotroceni şi Victoria - factorul blocant al legiferării moderne a sistemului securităţii naţionale, reticenţele societăţii civile şi o adversitate virulentă indusa în media de -concurenta inter- servicii pentru ca fiecare să-şi adjudece propriul sistem de interceptare. Aceasta, deoarece dispoziţiile legii nu indică o anume autoritate în materia interceptărilor, ci "conferă titularului mandatului sau categoriilor de persoane împuternicite dreptul de a deţine şi folosi (…) mijloacele adecvate pentru executarea actelor autorizate.”
Mandatele emise în temeiul art. 13 al Legii nr. 14 /1992 privind securitatea naţională între 26 iulie 1991 şi 25 noiembrie 2004 au autorizat interceptările fără respectarea cerinţei de fond a însuşi textului de lege menţionat, care trimitea la respectarea prevederilor Codului de procedură penală, inoperante în cazurile actelor de obţinere a informaţiilor prin operaţiuni tehnice, deoarece serviciile de informaţii nu sunt îndrituite a efectua acte procedurale.
Modificările Codului de procedură penală din anul 2004 şi o decizie a Curţii Constituţionale au făcut inoperante dispoziţiile legii siguranţei nationale referitoare la interceptări.
Faţă de situaţia creată, dispoziţiile respective au fost traslatate în art. 20 al Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
Reglementarea total atipică, mai corect spus lipsa de reglementare a regimului interceptării comunicaţiilor, dar şi a altor operaţiuni de culegere de informaţii care implică intruziunea în drepturile şi libertăţile fundamentale, viaţa intimă, familială şi privată a persoanei au creat posibilitatea ca “toată lumea să spioneze pe toată lumea”, dar niciodată să nu se ştie cine răspunde de violarea Titlului II al Constituţiei României (“Drepturile şi libertăţile şi îndatoririle fundamentale”) şi a Capitolului II din Titlul II al Codului penal (“Infracţiuni contra libertăţii persoanei”).
Desigur, rachetele informaţionale teleghidate confecţionate din interceptări sunt o chestiune gravă, dar mult mai gravă este ameninţarea insecurităţii potentate de imensul volum de date personale acumulate din punerea în aplicare a zecilor de mii de mandate nominale şi a sutelor de mii, poate chiar milionului de persoane interceptate incidental (“victime colaterale”).
Potrivit datelor comunicate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, numărul de interceptări telefonice dar şi de înregistrări ambientale creşte de la an la an. ÎCCJ a emis, în perioada 2005 - 1 noiembrie 2010, un număr de 13 932 mandate de interceptare în baza legii siguranţei naţionale(anul 2005 - 1554; anul 2006 - 2392; anul 2007 - 1985;anul 2008 - 2225; anul 2009 - 3011 1 ianuarie - 1 noiembrie 2010 - 2765).
În anii 2010-2011, dacă avem în vedere ultimele date oficiale, media anuală a fost dublată.
Anterior, între anii 1991 şi 2004, mandatele au fost emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu mai multă largheţe. Acceptând, totuşi, media anuală a perioadei de după 2004, rezultă minimum alte 30.000 de mandate (dar, mai exact, cu ceva peste 38.000). Dacă la fiecare dintre aceste mandate luăm în calcul agenda convorbirilor şi legăturilor telefonice zilnice ale persoanelor interceptate, vor rezulta lesne peste un milion de persoane şi informaţiile aferente.
Cunosc toate aceste persoane că au fost interceptate, expres sau incidental? Au ele posibilitatea să constate ce informaţii au fost prelucrate, ce circuit au urmat, cine le-a accesat şi împotriva cui să se îndrepte pentru eventualele divulgări ori utilizări, fără consimţământ, ale datelor privind viaţa lor intimă, familială sau privată? Dar dacă le-a fost violat secretul economic al afacerilor şi au fost trimişi în faliment?
Aşadar, să nu mai risipim atâta energie în comentarea sterilă a banalului caz, special creat, prin diseminarea neautorizată a transcriptelor interceptării convorbirilor lui Blejnar cu Băsescu sau Elena Udrea, ori cu judecatorul Iulian Dragomir, fiindcă s-ar putea să le facem jocul. Adică totul să se rezume la această pseudo-execuţie mediatică. Acesta putând fi, de altfel, şi scopul urmărit. Dacă vom fi de acord cu opiniile exprimate de Cătălin Harnagea şi Victor Ciorbea, la emisiunea lui Mihai Gâdea, ca respectivele transcripte au fost păstrate la dosarul cauzei penale în ideea de a susţine calitatea unora de complici ori instigatori ai lui Blejnar, atunci cu siguranţă valoarea probatorie a respectivelor înregistrări va fi contracarată de apărare, care va invoca presiunile şi linşajul mediatic orchestrat asupra inculpaţilor şi martorilor.
Ceea ce trebuie cu adevărat să ne preocupe şi, în acelaşi timp, să ne îngrijoreze este ce se poate întâmpla cu oricare dintre cei un milion care au avut neşansa supravegherii şi înregistrării exprese, ori incidentale, a comunicaţiilor, în condiţiile vidului legislativ şi ale iresponsabilităţii care guvernează materia interceptărilor.
Aurel I. Rogojan, pentru cotidianul.ro